FOCŞANI – BOLOTEŞTI – VIDRA – VALEA SĂRII – BÂRSEŞTI – TULNICI – LEPŞA, CU RAMIFICAŢIILE VALEA SĂRII – NĂRUJA – PALTIN – NEREJU; NĂRUJA – NISTOREŞTI – HERĂSTRĂU; GRUMAZ – VRÂNCIOAIA – POIANA; VIDRA – VIZANTEA

Traseul cuprinde de fapt cea mai mare parte a străvechii Ţară a Vrancei, cu peisajul său natural de neegalat prin semeţia munţilor, curgerea văilor, bogăţia faunistică şi floristică, cu satele răsfirate de-a lungul apelor ori adunate pe platouri luminoase, cu istoria şi legendele lor pierdute în negura secolelor.

Este Ţara Vrancei, în care lemnul a constituit suportul material al unei arte populare cu motive şi compoziţii ancestrale, cu o simbolistică perpetuată din preistoria civilizaţiei umane.

Crestăturile în lemn, fie la stâlpii de casă ori pe tiparele de caş, cu motive şi simboluri astrale, de cult, zoomorfe ori florale, geometrizate, reunite în compoziţii cu o stilizare apropiată de perfecţiune, purtând mesajele unei filozofii şi concepţii de viaţă populare definitorii pentru existenţa şi continuitatea neamului românesc, impresionează prin simplitatea şi adâncimea ideilor exprimate, prin acurateţea liniilor, prin estetica volumelor şi formelor.

Arhitectura locuinţelor, de la aspectele arhaice ale caselor monocelulare până acelea ale caselor cu două sau trei încăperi, cu prispe şi pridvoare îmbogăţite cu traforaje, cu acoperişurile line, din şindrilă înnegrită de vreme, atrage prin tehnica construcţiei din bârne de lemn ingenios asamblate prin armonia liniilor şi volumelor, prin adaptabilitatea la nevoile şi starea socială a omului.

Şi, ca o sinteză a civilizaţiei şi culturii lemnului din Ţara Vrancei, aproape în fiecare sat, bisericile din lemn, discrete prin linii şi înălţime, respirând în armonie cu natura înconjurătoare un aer de tihnă sufletească, de comuniune cu credinţa strămoşească, ni se desvăluie cu întreaga lor valoare artistică şi istorică, migălos şlefuită de mâna omului, de scurgerea timpului.

Tuturor acestora, pe întreg parcursul traseului, li se adaugă monumentele şi locurile istorice legate fie de viaţa acestor comunităţi umane din secolele al XVIII-lea – al XX-lea, fie de evenimentele importante care au definit mersul neamului românesc spre contemporaneitate.

Obârşiile satului Boloteşti duc spre secolul al XIV-lea, pentru ca în secolele al XV-lea – al XVI-lea, cu numele de Târgul Putnei, să fie un centru economic, politic şi administrativ important în zonă. Mitropolitul Varlaam, cu numele de mirean Vasile Moţoc, este cel mai strălucit fiu al acestor locuri. Ca mitropolit al Moldovei, între 1632 – 1653, a introdus tiparul şi cartea românească în biserică.. Cazania sa, din 1643, s-a înscris în cultura noastră ca un prim monument al literaturii române, al începutului de formare a limbii literare.

De la Boloteşti, drumul Vrancei urcă uşor printre vii, urmând apa Putnei, la Găgeşti şi Burca şi apoi la Vidra, principala poartă de intrare în Ţara Vrancei. Aşezat pe o terasă înaltă, satul Vidra, unul dintre cele mai vechi aşezări vrâncene, a fost mult timp un centru al organizării devălmaşe a Vrancei Istorice, apoi în secolele al XIX-lea – al XX-lea, un centru economic şi administrativ al zonei.

De la 1864 până la jumătatea secolului al XX-lea a fost reşedinţă de plasă şi centru social – cultural cu tradiţie. În 1850 s-a ridicat aici prima Şcoală rurală, în 1851 unul din primele spitale ale judeţului, în 1880 o Judecătorie rurală.

La intrarea în comună a fost ridicat, în 1936, Monumentul eroului vrâncean Vasile Chilian şi al grupului său de partizani (Toma Cotea, Vasile Gălăţeanu, Ştefanache Secăluş, Dumitru Pantazică), care au organizat, între 1916 – 1917, o reţea de comunicaţii cu armata română peste linia frontului german. Descoperit, întreg grupul a fost condamnat la moarte şi executat în incinta Garnizoanei miltiare din Focşani.

Un drum care leagă Valea Putnei cu Valea Şuşiţei, pornind din Vidra, trece prin comuna Vizantea Livezile, cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin izvoarele sale minerale şi ca o staţiune balneară, deşi tratamentul se făcea în locuinţele sătenilor în instalaţii rudimentare, improvizate.

Aici se afla Mănăstirea Vizantea, ctitorie a Movileştilor. După unele documente a luat fiinţă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul lui Petru Şchiopu; după altele, evenimentul a avut loc în timpul lui Ieremia Movilă, între anii 1605 – 1606, cuprinzând o biserică din bârne de stejar şi o incintă fortificată.

În locul bisericii din lemn, dispărută, s-a ridicat în 1850 o biserică din piatră cioplită. Vechiul zid de incintă, ce atingea în unele locuri 3 m grosime, s-a năruit în cea mai mare parte. Bolta, prin care se făcea intrarea în incintă şi din care se mai păstrează o bună parte indică masivitatea construcţiei. Închinată la Athos, mănăstirea a fost desfiinţată după 1863, rămânând biserică sătească.

Revenind la Vidra, continuând traseul se ajunge în satul Colacu, veche aşezare răzăşească, atestat documentar la 1673 şi de aici la Valea Sării, atestat încă din anul 1523.

Aici, la 15 iunie 1817, s-a întrunit „Marele Sfat al Vrancei”, cu reprezentanţi din toate satele Vrancei, hotărând treburi importante pentru obştea ţinutului. Tot aici se află cel mai mare rezervor natural de sare, exploatat primitiv de vrânceni din cele mai vechi timpuri. Dreptul de a scoate sare a fost întărit, după tradiţie, de Ştefan cel Mare şi, documentar, prin hrisovul domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (august 1849 – octombrie 1853), în prima domnie, din 1 octombrie 1853.

În Valea Sării, localnicii şi-au ridicat din lemn locaşul de închinăciune, între anii 1772 – 1773, cu hramul Cuvioasei Paraschiva, folosind tehnica străveche de construire a locuinţei. Meşterii s-au întrecut pe ei înşişi, realizând cu o neasemuită măiestrie o decoraţie sculptată a lăcaşului, la exterior şi în interior, care impresionează prin vechimea motivelor, prin geometrizarea şi stilizarea lor, prin simplitate şi expresivitate. Acestea-i conferă monumentului, alături de structura arhitecturală, o valoare artistică şi estetică ce o impune în tezaurul cultural al ţării.

Aceleaşi caracteristici, aceeaşi valoare artistică şi monumentală se regăsesc şi formează un tot armonios, la biserica din lemn de la Prisaca, cătun al satului Valea Sării, ridicată de meşterii locali pe la 1770.
De la Valea Sării şoseaua urcă până la Bârseşti, locul târgurilor tradiţionale care adună sătenii din zona centrală a Depresiunii Vrancei.

La Bârseşti, tradiţia situează întâlnirea dintre Ştefan cel Mare şi Tudora Vrâncioaia.

Legenda constituie într-un anume sens actul de naştere tradiţional al Vrancei, întrucât principalele sate de vrânceni ar fi fost întemeiate de cei şapte flăcăi ai Vrâncioaiei care l-au ajutat pe Ştefan în lupta împotriva turcilor, după bătălia de la Războieni din 26 iulie 1476. Răsplătindu-l pe fiecare fecior al Vrâncioaiei cu câte un munte s-a ajuns, afirmă tradiţia, la structura originară a Vrancei: Bârsea a întemeiat satul Bârseşti, Spinea satul Spineşti, Pavel satul Păuleşti, Spulber satul Spulber, Negrea satul Negrileşti, Nistor satul Nistoreşti şi Bodea satul Bodeşti.

Plină de farmec, legenda, izvorâtă din tendinţa firească a vechilor comunităţi rurale de a-şi lega obârşia de un erou eponim, cuprinde doar satele situate în zona centrală a Depresiunii Vrancei. Credincioşi tradiţiei, vrâncenii au ridicat în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, un monument pe dealul Dumbrava, închinat marelui voievod.

În 1934, în incinta bisericii, locuitorii Bârseştilor au ridicat şi Monumentul eroilor din 1877 – 1878 şi 1916 – 1919.

De la Bârseşti, drumul trece prin Tulnici şi ajunge la Lepşa, aşezare construită prin secolul al XVIII-lea. Aceasta a devenit în ultimii ani prin noile construcţii ridicate aici şi beneficiind de apropierea Cascadei Putna, de Schitul Lepşa, cu biserica din lemn construită în anii 1930 – 1936, o adevărată staţiune turistică a judeţului, cu o atractivitate deosebită pentru oraşele Galaţi şi Brăila.

VARIANTA NĂRUJA – PALTIN – NEREJU

Prin poziţia sa geografică, aşezată la confluenţa pâraielor Năruja şi Zăbala, Năruja devine o importantă intersecţie turistică şi culturală. De aici se deschide pe Valea Nărujei, spre vest, un traseu ce urcă până pe culmea centrală a Munţilor Vrancei.

Atestată documentar încă din 21 august 1688, Năruja s-a înscris în istoria judeţului ca centrul luptei vrâncenilor pentru scoaterea de sub boieresc, desfăşurată la începutul secolului al XIX-lea. Ajunsă sub stăpânirea visternicului Iordache Russet Rosnovanu, ca danie a domnului Constantin Ipsilanti (martie 1799 – iunie 1801), Vrancea cunoştea atunci, pentru prima oară, starea de dependenţă feudală. Libertăţile depline conferite de vechile structuri devălmaşe ale obştei ţărăneşti vrâncene, l-au făcut pe Dimitrie Cantemir să compare Vrancea cu o republică, erau anulate.

În frunte cu preotul Şerban Bălan din Năruja, vrâncenii se ridică la luptă. Perseverenţi şi dârzi, ies biruitori. Prin hrisovul domnesc din decembrie 1814 se recunoştea reîntoarcerea Vrancei la vechea obşte liberă, tradiţională.

În incinta bisericii „Cuvioasa Paraschiva”, ridicată în 1788, vrâncenii au aşezat un Monument în amintirea biruinţei lor împotriva boierului Rosnovanu.

Urmând cursul Zăbalei se pătrunde într-un spaţiu natural de o varietate impresionantă, valea fiind străjuită când pe o parte, când pe cealaltă, sau pe amândouă, de culmi coborând abrupt până în prundul apei. Cu vechile sate Năruja, Paltin, Spulber şi Nereju, se pătrunde într-un spaţiu uman în care aspectul arhaic al aşezărilor, al caselor şi anexelor gospodăreşti defineşte cu limpezime şi expresivitate trăsăturile specifice, originale ale străvechii Ţări a Vrancei.
Sunt străbătute sate cu case răsfirate, uneori la mari distanţe, sau adunate în câte un cotlon pe care abia îl bănuieşti în cutele unei văi secundare.

La aceste aşezări permanente se adaugă „odăile”, răsfirate ca nişte ciuperci uriaşe în mijlocul poienilor. În ele se concentrează o bună parte din gospodăria vrânceanului, mai ales în timpul verii. Existenţa odăilor în peisajul vrâncean îi imprimă o notă particulară, aceste aşezări lărgind aria prezenţei umane uneori până aproape de culmile munţilor.

Intrarea în satul Paltin este dominată maiestos de dealul Tojanului, loc de legendă vrânceană, unde localnicii situează una din aşezările haiducului Bucur şi ascunzătoarea renumitului haiduc Bahnă. Satul Paltin, reşedinţă comunală, cu îmbinarea vechiului cu noul în aspectul său general, reflectată în construcţiile gospodăreşti, beneficiază de existenţa unui Muzeu etnografic, cuprinzând exponate de tehnică ţărănească, port tradiţional, ţesături şi crestături în lemn, imagine sintetică şi cuprinzătoare a civilizaţiei şi creativităţii umane din lumea satului vrâncean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.

După traversarea satului Spulber, cel mai răsfirat sat din Vrancea, oferind caracteristicile principale ale acestui tip de aşezare umană, se pătrunde în Nereju, una dintre cele mai mari şi străvechi comune din depresiunea Vrancei.
Despre întemeierea satului Nereju se cunosc puţine informaţii, atestarea sa documentară datând de la începutul secolului al XVIII-lea. Vechimea sa, pierdută în timp, a fost demonstrată, etnografic şi folcloric, de marele sociolog Dimitrie Gusti care a întreprins aici, între anii 1925 – 1930, o amplă cercetare socio – culturală. Aceasta s-a finalizat cu una dintre lucrările fundamentale ale ştiinţei sociologice româneşti, „Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică”, publicată în 1939.

Poienile întinse, care marchează trecerile de la aşezările permanente din satele Sahastru, Brădăceşti şi Chiricari, componente ale comunei Nereju, la zona „odăilor”, cărora li se adaugă tradiţiile folclorice, dominate de jocul cu măşti şi măştile în sine ca creaţii artistice populare, dau acestor locuri un farmec deosebit şi constituie o atracţie cultural – turistică incontestabilă.

VARIANTA NĂRUJA – NISTOREŞTI – HERĂSTRĂU

Această zonă arhaică, cu aşezări străvechi ce se înşiruie ca o statornică mărturie de continuitate tradiţională, păstrează obiceiuri şi elemente de port şi artă populară cu rădăcini din Epoca dacică. Fâneţe întinse pe dealuri, cu rarişti de copaci seculari, stejari şi brazi uitaţi de vreme în mijlocul poienilor, apoi casele răsfirate pe dealuri şi în cotloanele văilor realizează o imagine unică cu un farmec şi colorit, care creează iluzia începuturilor, a veşniciei naturii şi vieţii omeneşti.

După o tainică reculegere spirituală în biserica din lemn „Sfântul Nicolae”, din Nistoreşti, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea, bijuterie artistică a meşterului popular care-şi venera şi perpetua tradiţia moşilor şi strămoşilor, se continuă drumul spre Herăstrău.

În Herăstrău, se impune un popas la biserica „Sfinţii Voievozi” ridicată din lemn, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi aşezată pe o terasă care domină aşezarea.

La ieşirea din Herăstrău, pe o culme de deal, învăluită din mireasma codrilor de brad, este aşezat Schitul Valea Neagră.

Cunoscut şi sub numele de „Schitul Vrancei”, el a fost ridicat în 1755 de preotul Maftei din Spineşti, împreună cu obştea vrânceană. Biserica Schitului „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită din bârne din lemn, cu pridvor închis, cu streşini largi care amintesc de stilul arhitectonic al bisericilor moldoveneşti din secolul al XIV-lea – al XVI-lea. Cu o catapeteasmă de secol XIX care impresionează prin acurateţea şi luminozitatea icoanelor, printr-o dantelărie de motive artistice, reunite într-o compoziţie de mare rafinament, monumentul rămâne un argument incontestabil al arhitecturii de cult româneşti din veacurile XVIII – XIX. Refăcută după 1989, cu posibilităţi de găzduire, aşezarea monahală de la Valea Neagră este şi o importantă bază turistică pentru întreaga zonă centrală a Munţilor Vrancei.

VARIANTA VALEA SĂRII (GRUMAZ) – VRÂNCIOAIA – POIANA

La 3 km de Valea Sării se află punctul Grumaz, numit aşa pentru că aici se întâlnesc apele Putnei şi Zăbalei, separate doar de un pinten de gresie. Urmând valea pârâului Văsuiu, un drum duce spre străvechile sate vrâncene Poiana, Vrâncioaia şi, mai sus, Spineşti, Păuleşti, Hăulişca, Ploştina.

Alături de cele două biserici din lemn, din Poiana şi Vrâncioaia, monumente de arhitectură, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, casele şi odăile din lemn ale vrâncenilor, unele cu o vechime de peste un secol, cu aspectul lor arhaic conferit de tipologia construcţiilor, dimensiunea şi armonia spaţiilor interioare, de simplitatea şi expresivitatea motivelor geometrice crestate ori traforate în lemn, oferă mărturii convingătoare ale originalităţii şi vechimii civilizaţiei în lemn a Vrancei.

Sursă: www.muzeulvrancei.ro